Latest News

Se afișează postările cu eticheta Religie si spiritualitate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Religie si spiritualitate. Afișați toate postările

Mistere dacice


Mai puţin de cinci la sută din zona aşezărilor dacice din Munţii Orăştiei a fost cercetată sistematic, potrivit arheologilor, dar săpăturile au scos la iveală monumente şi artefacte neobişnuite, ale căror mistere nu au fost încă descifrate, ori au dat naştere a numeroase interpretări.

. Au trecut peste două secole de la primele cercetări arheologice sistematice efectuate la cetăţile dacice din Munţii Orăştiei. La începutul anilor 1800, după ce localnicii au descoperit tezaure de monede preţioase din aur la Grădiştea (Sarmizegetusa Regia), specialiştii au cercetat în detaliu ruinele „oraşului necunoscut până atunci”, potrivit procuratorului Paul Torok, cel care a ordonat cercetările. 

Templele scoase la iveală au fost cercetate de-a lungul timpului de numeroşi arheologi, la fel şi locurile din împrejurimile lor şi celelalte aşezări dacice din zonă. Până în prezent, doar o mică parte din suprafaţa fostelor cetăţi dacice a fost cercetată amănunţit, susţin arheologii, iar multe dintre descoperirile rezultate continuă să dea naştere controveselor. Altele monumente şi artefacte dacice au rămas învăluite de mister. Iată câteva dintre tainele cetăţilor dacice:

1 Soarele de andezit: calendar sau altar Soarele de andezit se află în incinta sacră a Sarmizegetusei Regia.

 Monumementul cu formă ciudată ar fi avut rolul unui altar pe care se aduceau ofrande, susţineau unii istorici, precum Hadrain Daicoviciu, în timp ce alţi specialişti l-au integrat într-un aşa zis calendar dacic. În ultimii ani, soarele de andezit a devenit un loc de atracţie şi pentru amatorii de meditaţii, care consideră că este un loc care emană energii. 

2 Brăţările dacice: ofrande sau bijuterii regale Cel puţin 24 de brăţări spiralice din aur au fost descoperite în ultimii ani în zona Sarmizegetusei Regia, 

13 dintre ele fiind recuperate de autorităţile statului român în urma unor anchete complexe. Artefactele preţioase au făcut parte din obiectele aulice, de curte, ale regilor daci, susţin unii specalişti, în timp ce alţi istorici au stabilit că spiralele din aur masiv au fost folosite ca ofrande aduse zeilor. Modul în care au fost depuse unele dintre piese, fiind aşezate într-o groapă, săpată în stâncă i-a adus pe unii arheologi la concluzia că brăţările intră în categoria depunerilor votive 

3 Cetăţile „gravitau” în jurul Sarmizegetusei sau fiecare era pe cont propriu? 

Sarmizegetusa Regia, capitala Regatului Dac, a fost apărată printr-un sistem defensiv de fortificaţii aşezate pe o suprafaţă de 150 de kilometri pătraţi: Costeşti-Cetăţuie, Costeşti-Blidaru, Luncani-Piatra Roşie, Băniţa, Căpâlna, Vârful lui Hulpe şi Cugir. Toate au fost distruse în urma războaielor daco-romane. Unii arheologi au contrazis teoria sistemului defensiv creat pentru Sarmizegetusa Regia, susţinând că aceste cetăţi dacice erau organizate fiecare ca nişte domenii feudale, având propriile aşezări civile, ateliere, fortăreţe. 



4 Matriţa antică: din Dacia sau de import Matriţa antică de bronz descoperită în Sarmizegetusa Regia este considerată printre cele mai preţioase artefacte antice de pe teritoriul ţării noastre. 

Obiectul de formă hexagonală este încrustat cu sculpturi ale unor animale mitice, provenite din zona mediteraneeană, dar modul în care a ajuns la Sarmizegetusa Regia şi originea ei rămân un mister. Matriţa este singura piesă de acest fel descoperită până acum pe întreg teritoriul fostei Dacia. Arheologii susţin că piesa, cel mai probabil de import, este bogată în scene de luptă între grifoni şi alte animale, inspirate din arta nord-pontică, numită şi greco – scitică. 

5 Comorile lui Decebal: descoperite sau încă ascunse? 

Înainte ca Dacia să fie cucerită de romani, Decebal ar fi ascuns o parte a comorilor în albia râului Sargeţia, care curgea în apropierea capitalei Sarmizegetusa Regia, potrivit istoricului latin Dio Cassius. Comorile regelui Decebal, despre care autorul latin a susţinut că au fost descoperite, au stârnit fascinaţia lumii. De-a lungul timpului, au fost păstrate numeroase relatări despre descoperirile întâmplătoare ale aurului dacilor. Una dintre cele mai însemnate provine din secolul al XVI-lea, când se spune că un tezaur impresionant de monede şi piese antice din aur a fost găsit de câţiva pescari, în albia râului Strei, aproape de cetăţile dacice. Şirul descoperirilor de comori a continuat până în zilele noastre. 

6 Unde se află muntele sfânt: Gugu, Bucegi sau Godeanu? Kogaion, muntele sfânt al dacilor, a stârnit numeroase controverse. 

De-a lungul timpului, istoricii au încercat să identifice locaţia sacră unde ar fi sălăşluit cea mai importantă divinitate a strămoşilor noştri, Zamolxis, căruia geţii îi închinau sacrificii umane. „Muntele a fost socotit sfânt şi s-a numit aşa. I se zicea Kogaionon şi la fel a fost şi numele râului care curgea pe lângă el", relata geograful antic Strabon. În privinţa locului unde se afla peştera lui Zamolxis, opiniile istoricilor diferă. Vârfurile Gugu şi Godeanu, Sfinxul din Bucegi, Munţii Retezat sau Ceahlău au fost doar câteva dintre locurile indicate ca aşezări sacre ale lui Zamolxis.

7 Unde se află cimitirele regilor daci Cercetările au scos la iveală situaţii stranii legate de ritualurile de înmormântare practicate de strămoşii noştri.

 O necropolă bizară, care ascunde încă numeroase mistere a fost scoasă la iveală la începutul anilor 2000, pe Dealul Sânpetru din vecinătatea Castelului Corvinilor. Aici, cercetările efectuate de arheologi au dus la descoperirea unui cimitir dacic, cu 30 de depuneri în care se aflau rămăşiţele a peste 50 de defuncţi, cei mai mulţi fiind copii, ale căror trupuri au fost transformate în cenuşă sau îngropate în pământ, alături de obiecte de preţ. 

Altfel, un fapt straniu remarcat de cercetători a fost negăsirea necropolelor dacice din Munţii Orăştiei, în zona fostelor cetăţi antice. „Desigur, oricine se aştepta să apară morminte regale, ale nobililor sau ale marilor sacerdoţi daci. Lipsa lor constituie deocamdată o enigmă”, scria cercetătorul Eusebio George Tudor, autorul lucrării „Spiritualitatea geto-dacilor: aspecte ale religiei şi comportamentului funerar”.

adevarul.ro

Adevărul despre creştinarea teritoriului României. Majoritatea populaţiei a ramas păgână pana in Evul Mediu


Prezenţa creştinismului pe teritoriul României este o problemă spinoasă care a dus la elaborarea a numeroase ipoteze. Se presupune că daco-romanii au fost creştinaţi în primele secole ale erei creştine, fără dovezi foarte concludende însă. 

 România este o ţară în care majoritatea populaţiei este adepta religiei creştine. De altfel, se ştie că în special religia ortodoxă a marcat timp de veacuri viaţa spirituală a poporului român. 

Originea creştinismului pe teritoriul de astăzi al României este însă o problemă controversată. Ştim de exemplu cu siguranţă că în evul mediu românii erau în majoritate creştini ortodocşi.  Deşi oficial Biserica Ortodoxă Română susţine că această credinţă creştină a fost prezentă şi a fost adoptată de locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic de aproape 1800 de ani, sunt istoricii care susţin un alt punct de vedere. Mai precis aceştia consideră că majoritatea populaţiei a început să se creştineze mai târziu, aproape de Evul Mediu, credinţele păgâne supravieţuind în multe zone ale teritoriului României de astăzi.  

Noua religie adusă de romani 

Înainte de cucerirea Daciei de către romani nu se poate vorbi de creştinism pe teritoriul actual al României. Triburile geto-dace care ocupau acest spaţiu credeau în zei, în special în Zalmoxis. Era un cult solar, în care erau acceptate inclusiv ofrandele şi sacrificiile umane dar şi numeroase alte ritualuri păgâne. Mai mult decât atât populaţiile geto-dace aveau o castă preoţească bine închegată, Deceneu şi urmaşii săi, adevăraţi regi-preoţi fiind cea mai bună dovadă. Erau tradiţii religioase care se dezvoltaseră în acest spaţiu de secole. 

După războaiele daco-romane din 101-102 şi 105-106, Dacia a fost cucerită de romani, într-o anumită proporţie. Mai precis este vorba despre Oltenia, Transilvania şi o porţiune din Muntenia. Restul teritoriului era stăpânit încă de triburi dacice libere alături de care au început să se infiltreze triburi germanice şi iraniene iar mult mai târziu cele slave.  

Noii stăpâni ai Daciei romane au adus însă în zonele ocupate, involuntar şi creştinismul, prin intermediul legionarilor romani şi a coloniştilor. Nu era însă o religie practicată făţiş şi nici majoritară. Din contră cei mai mulţi ostaşi sau colonişti fiind păgâni, adepţi ai cultelor din Roma sau orientale. Cu toate acestea se consideră că odată cu venirea legiunilor romane, a venit şi creştinismul în Dacia.

 „Neîndoielnic că şi între soldaţii legiunilor romane aduse în Dacia, unii erau creştini, chiar dacă, în virtutea disciplinei militare, erau obligaţi să-şi trăiască viaţa spirituală pe ascuns. La fel au fost aduşi deţinuţi din diferite părţi ale imperiului şi mai ales de la Roma, condamnaţi tocmai pentru delictul de a fi creştini, la muncă forţată în mine "ad metalla damnati". Dintre aceştia după eliberare, mulţi au rămas pe loc, cum au rămas şi o parte din soldaţii eliberaţi după 25 de ani de activitate militară, "veteranii", de la care ne-a rămas în limba română cuvântul bătrân, întemeind atât unii cât şi ceilalţi familii creştine, adevărate pepiniere misionare.”, precizează preoţii Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu în lucrarea ”Catolicism şi Ortodoxie românească.  Scurt istoric al Bisericii Române Unite”. 

Totodată marele istoric român Nicolae Iorga susţine la rândul său faptul că un număr de creştini a ajuns în Dacia după cucerirea romană. Mai precis este vorba despre cei alungaţi de prigoana romană din Asia Mică. „Traian s-a văzut silit să orânduiască urmărirea creştinilor din Asia Mică, nu pentru credinţa lor, ci pentru rebeliunea făţişă împotriva codului religios al Imperiului. Din Asia Mică, unde un om ca Pliniu cel Tânăr, fruntaşi între cărturari era silit să lovească în creştini, veniseră destui colonişti în părţile Dunării. Dalmaţii care dădeau lucrători pentru minele de argint şi de aur ale Daciei, veneau dintr-o provincie cunoscută pentru vechimea trecutului ei creştin.”, scria Nicolae Iorga în „Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor”. 



Totodată mai târziu, reputatul istoric Constantin C. Giurescu scria deasemenea în ”Istoria Românilor„ că această nouă religie a fost adusă de romani şi de coloniştii lor în Dacia.  „Este sigur a au existat creştini în Dacia  înainte de părăsirea ei. Creştinismul avea în momentul când au plecat legiunile de pe ţărmul stâng al Dunării o vechime de aproape două secole şi jumătate; el pătrunsese în toate centrele mai importante ale imperiului roman, între altele, şi în Peninsula Balcanică. În Grecia, în Macedonia, în Tracia, în Illyricum în general, erau centre creştine. Nu mai vorbim de părţile răsăritene ale imperiului, de Palestina, de Siria, de Asia Mică, unde ele existau chiar din timpul Apostolilor.  Aşa dar, nu este de loc exclus ca printre coloniştii aduşi de Traian să fi fost şi creştini. De asemenea, puteau fi şi în rândurile trupelor recrutate din răsărit care-şi aveau garnizoana în Dacia. Totodată documente ale vremii atestă prezenţa creştinismului în acest teritoriu, adus de negustori, soldaţi sau colonişti.

 ” Noua credinţă a ajuns şi la diferitele natiuni din Galia şi în locurile Britanilor, inaccesibile Romanilor, dar supuse lui Christos, şi la Sarmati şi la Daci şi la Germani şi la Sciţi şi la multe neamuri şi provincii îndepărtate”, scria Tertullian în  ”Adversus Judaeus”, o lucrare din secolul al III lea dHR. 

 Creştinismul prinde rădăcini în Dacia

 Specialiştii în istoria bisericească dar şi unii istorici români cred că noua religie a prins repede rădăcini în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Mai precis aceştia cred că deja din secolele III-IV a început creştinarea populaţiei. În secolul III dificil şi din cauza persecuţilor dar după anul 313 odată cu Edictul de la Milano dat de împăratul roman Constantin cel Mare şi Licinius, religia creştină avea undă verde în imperiu. Mai mult decât atât odată cu Teodosius, la sfârşitul secolului al IV lea, religia creştină devenea religie oficială a Imperiului Roman. 

Toate aceste facilităţi au dus cu gândul la o creştinare masivă a populaţiei a teritoriilor intra şi extra-carpatice. Nicolae Iorga este unul dintre susţinătorii aceste idei. Acesta spune că inclusiv negustorii intraţi în contact cu comunităţile creştine au purtat suflul noii credinţe în această regiune.  ”Nici dacii, nici ceilalţi traci şi câţi iliri mai erau neromanizaţi nu puteau rămâne în afara frăţiei creştine ce se înjgheba pe pământul lor. Legea cea nouă se potrivea în multe privinţi cu legea lor cea veche pe care stăpânii cei noi o respinseseră la sate şi încercau să o nimicească. Aceeaşi sete de jertfă, acelaşi dispreţ pentru viaţă,scurt loc de ispăşire din care ai datoria să pleci cât mai curând aceeaşi râvnă pentru lăcaşul ceresc al veşniciei sigure, aceeaşi credinţă într-un singur Dumnezeu de lumină, aceeaşi taină şi aceeaşi frăţie.„, scria Nicolae Iorga. 

Totodată sunt invocate descoperiri arheologice din secolele IV în special care ar demonstra prezenţa creştinilor în număr mare pe teritoriul actual al României precum şi organizarea lor. Astfel este vorba despre inscripţia de la Napoca din prima jumătate a secolelor III care are semnul cruci alături de o dedicaţie zeilor mani,divinităţi romane protectoare ale morţilor.  Apoi din secolul al IV lea după retragerea trupelor romane sunt atestate candelabre şi vase liturgice la Biertan, potire euharistice la Ulpia Traiana şi Porolissum, lămpi cu monograma lui Hristos şi semnul crucii la Romula şi Apulum dar şi numeroase alte descoperiri de vase cu însemne creştine la Dej, Gherla, Porolissum, Gilău. 

Totodată este faimosul donariu de la Biertan, considerat în mod unanim de specialişti un obiect creştin din secolul al IV lea. Totodată Sfântul Andrei, importat misionar creştin în Scythia este creditat drept personajul care a creştinat o parte a teritoriul carpato-dunărean. Totodată în sprijinul prezenţei creştinilor în Dacia, sunt prezentate drept dovezi numele martirilor din secolele III-IV ucişi pe acest teritoriu, precum Sfântul Cuvios Gherman din Dobrogea sau Chiril, Chindeas şi Tasius de la Axiopolis. Mai mult decât atât sunt prezentate în special de istoricii bisericii ortodoxe dovezi lingvistice rămase din aceea perioadă precum biserică, credinţă, lege, Înviere, Înălţare, Bobotează, Treime, Tată, Fecioară şamd. 

Majoritatea populaţiei era păgână 

Pentru mulţi specialişti însă creştinismul în spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost o religie, cel puţin până în secolul al V lea, a celor puţini. Mai precis comunităţile creştine erau restrânse, majoritatea populaţiei fiind păgână. Mai mult decât atât pe teritoriul actual al României centrele unde existau creştini erau restrânse doar în zona Daciei romane şi a influenţei imediate exercitate de romani precum Transilvania, Dobrogea sau Oltenia. Zonele din afară precum Moldova de exemplu erau locuite de păgâni, unde creştinismul a pătruns abia mai târziu. ” Marea majoritate a populaţiei era însă tot păgână. Însuşi cuvântul păgân, derivând din latinul „paganus„ care înseamnă  locuitor al satului, al unui « pagus” , ne arată că populaţia rurală, deci mulţimea, s-a convertit mai târziu, că ea a continuat să se închine vechilor divinităţi, în timp ce orăşenii îmbrăţişau noua credintă„, scria Constantin C. Giurescu în „Istoria Românilor„.  

Totodată autori latini ai antichităţii târzii descriu aceeaşi stare de fapt. Păgânismul era îmbrăţişat de majoritatea populaţiei inclusiv în Dacia, în secolul III d Hr. ”Ce vom zice însă de Britani sau de Germani care sunt lângă Ocean sau de barbarii Daci şi Sarmaţi dintre care cei mai mulţi n-au auzit până acum cuvântul Evangheliei, dar îl vor auzi cu timpul?”, scria Origene într-o serie de comentarii la Evanghelia lui Matei.

 Perioada de acceptare şi apoi de impunere oficială a religiei creştine a prins teritoriul carpato-danubian în afara fruntariilor romane, tranzitat sau ocupat de triburi barbare păgâne. Comunităţi creştine se aflau probabil în zona de influenţă romană sau apropiată de cea romană, eventual tranzitată de drumuri comerciale.  În restul teritoriului mai ales în zone precum Moldova sau Maramureş, chiar o bună parte a Munteniei lipsesc dovezi ale prezenţei creştinilor. 

Nici obiecte, nici urme de lăcaşuri de cult creştine. De altfel deşi o ierarhie bisericească era atestată la sud de Dunăre dar şi în provinciile panoniene, la nord de Dunăre nu este cunoscut din această perioadă decât un singur episcop numit  Teofil "al Goţiei" şi care a participat la lucrările primului Sinod ecumenic de la Niceea din anul 325 d Hr.

 Cu siguranţă însă populaţia românească de mai târziu va fi creştină în zorii evului mediu. De altfel chiar Anonymus, celebrul cronicar autor al ”Gesta Hungarorum„ preciza că în secolul IX-X d HR. locuitorii valahi şi de alte neamuri ale Transilvaniei era creştini răspânzând de patriarhia constantinopolitană.

adevarul.ro

Dacii, experţii antichitatii în medicina naturistă


Dacii erau experţi în medicina naturistă. Erau foarte buni cunoscători ai plantelor medicinale şi a efectelor acestora. Medici greci sau romani veneau să înveţe de la vracii geto-daci folosirea plantelor în scopuri medicinale. Un bun exemplu este lucrarea ”De materia medica”, a medicului grec Pedanios Dioscoride. Acesta ar fi efectuat o călătorie în Dacia tocmai pentru a învăţa folosirea plantelor medicinale.
 
În urma acestei experinţe, şi-a scris şi tratatul de medicină. O bună dovadă în acest sens o constituie cele peste 21 de nume de plante medicinale păstrate în graiul geto-dac, fără echivalent în lumea greacă şi romană. Ceea ce a învăţat de la vindecători daci şi a transmis mai departe Dioscoride a fost preluat secole de-a rândul de învăţaţi şi medici antici şi mai apoi medievali.
 
”Numele dacice de plante vindecătoare din operele lui Dioscoride şi Pseudo Apuleius oglindesc existenţa la daci a unei botanici medicinale cu îndelungate tradiţii”, preciza istoricul Hadrian Daicoviciu. Specialiştii spun că multe dintre tratamentele naturiste, prescrise de medicii daci şi notate de medicul grec, sunt şi astăzi folositoare.

”Indicaţiile terapeutice preconizate de Dioscoride sunt identice cu recomandările medicinei ştiinţifice moderne ori cu întrebuinţările lor populare de astăzi”, preciza şi Horaţiu Crişan. Totodată, este documentată şi folosirea apelor termale de la Călan, Geoagiu şi Băile Herculane, în scopuri terapeutice.



Preoţii-vindecători şi elemente de psihiatrie la daci

Cei care practicau medicina în Dacia sunt atestaţi de izvoarele antice. Făceau parte dintr-o clasă aparte. Erau preoţi şi medici în acelaşi timp. Se presupune că medicina a luat avânt odată cu generalizarea cultului zalmoxian. Preoţii acestuia erau şi medici. Mai mult decât atât, o revoluţie în societatea dacică, şi la nivelul ştiinţelor a avut loc odată cu Burebista şi apariţia lui Deceneu.

Practic acesta din urmă a fost considerat unul dintre cei mai buni preoţi-medici daci. De altfel, importanţa medicului-preot în societatea dacică este dovedită de evoluţia rangurilor. După moartea lui Burebista, puterea în statul dac este preluată de aceşti medici-preoţi. Este vorba despre Deceneau şi Comosicus.

Aceştia îmbinau elementele şamanice cu medicina. La căpătâiul unui bolnav aplicau şi tratamente practice, fie plante medicinale fie interveneţii chirurgicale, dar practicau şi ritualuri de vindecare, descântece şi încercau să scoată demonii din bolnav. ”Vraciul vindecător, pe lângă descântece, ştia să dreagă fracturi, să facă masaje, să deschidă abcese.

El cunoştea efectul tămăduitor al plantelor, al apelor vindecătoare şi multe altele”, spune Ion Horaţiu Crişan, în ”Spiritualitatea geto-dacilor”. Autorii antici arată că preoţii-medici ai dacilor aveau şi noţiuni moderne de medicină, precum consultarea pacientului în ansamblu, dar şi importanţa pe care o dădeau vindecării psihicului, numit de aceştia ”suflet”.

Concepţia despre medicină şi importanţa sănătăţii psihicului este descrisă de Platon, care redă discuţia pe care a avut-o cu un medic-preot geto-dac. ”Aşa cum nu trebuie să încerci a vindeca ochii fără să vindeci capul şi nici capul fără trup, la fel nici trupul fără suflet, iar tocmai aceasta este pricina pentru care cele mai multe boli rămân nevindecate de medicii greci, faptul că ei nu ţin seama de întregul a cărui îngrijire ar trebui să o întreprindă[…].

Toate se trag din suflet, atât cele rele, cât şi cele bune ale trupului şi ale fiinţei noastre întregi, revârsându-se din suflet, aşa cum se răsfrâng de la cap asupra ochiului. Ca urmare, mai ales sufletului trebuie să-i dăm îngrijire dacă vrem ca deopotrivă restul trupului şi capul să o ducă bine”, scria Platon în ”Dialoguri.

Vechii magi ai pelasgilor, solomonarii

Solomonarii, aceste stranii ființe ale mitologiei româneşti, se regasesc în legende, dar si în realitatea cotidiană a satului românesc. Solomonarii sunt considerați ca personaje semidivine. Solomonarii dețin puteri magice și sunt cunoscuţi în credinţele populare sub diferite nume precum: grindinari, hultani, gheţari, izgonitori de nori, salmani sau zgrebunţaşi.
 

Legendele asociază solomonarii cu duhurile, mai ales cu Vântoasele, atribuindu-le puteri precum îmblânzirea şi călărirea balaurilor, ascensiunile cereşti, impunerea voinţei asupra fenomenelor meteorologice (mai ales grindina şi furtuna) sau harul vindecării.

Despre magia populară românească

În tradițiile populare, cel mai des apar formele de magie care privesc apa. Fie se vorbește de norii controlați de solomonari, fie se vorbește de paparude care invocă ploaia. De semenea, străvechea meserie de fântânar se bucură la țară de mare respect. Fântânarul descoperă izvoarele de apă ajutându-se de nuiaua de alun, ceea ce ne duce cu gândul la radiestezie, acea capacitate nativă a unor persoane excepționale, de a înregistra senzația produsă de emisia de radiații a unor corpuri vii sau amorfe.

Magia populară românească, recurge la descântec și nu la rugăciune, la constrângerea forțelor supranaturale și nu la îmbunarea lor prin acte de umilință sau prin sacrificii. Magia nu funcționează ca religia în baza unei legislații divine, ci își face propriile reguli care au menirea de a intimida divinitățile sau spiritele. În formele de magie inferioară, magicianul constrânge forțele demonice fie prin pactizare cu ele, fie prin șantaj.

Se spune că zidarii, asemenea grădinarilor sau zarzavagiilor, foloseau magii pentru recondiționarea atmosferică și dirijarea precipitațiilor. Dar acest gen de magie a fost mult mai intens parcticat de solomonari. Mai important decât să controlezi vremea se pare că era socotit furtul umbrei. O clădire nu poate dura fără înzidirea în ea a unei ființe omenești inocente, așa cum știm din legenda Meșterului Manole. Cazuri de ființe înzidite de vii nu sunt documentate. În realitate, lucrurile stăteau cam asș: se măsura cu o trestie umbra unui om și numai trestia, adică măsura umbrei, e îngropată la temelia casei noi. Se credea că după 40 de zile de la aceasta, moare și omul căruia i s-a măsurat umbra, el devenind stafie protectoare a clădirii.

Dar furtul umbrei se poate face și în scopuri de magie neagră. În România chiar și la începutul secolului XX, unii țărani alungau pe pictori, de teamă ca aceștia, luând proporția cu creionul, așa cum se obișnuieste in desen, să nu cumva să le fure umbra.



Solomonarii

Principalii magicieni din tradițiile folclorice românești sunt solomonarii. Solomonaria este un soi de masonerie populară, o asociație secretă de inițiați în magia meteorologică. Solomonarii se vor atotștiutori ai secretelor lumii.

Numele lor provine de la regele biblic Solomon, considerat în folclorul popoarelor drept cel mai înțelept om de pe pământ. (De altfel, regele Solomon e socotit de legendă ca fiind chiar fondatorul francmasoneriei, deși variante ale legendei îi atribuie paternitatea regelui Hiram). Solomonarii sunt în primul rând niște vrăjitori meteorologici populari (tipul lor de magie, ca și școala lor inițiatică amintind de șamanism).

Sursele folclorice arată că selecția viitorilor solomonari pare a se face din medii diferite, dar cu anume predilecție pentru mediile cu oarecare vocatie: de exemplu, este ales mezinul dintre șapte frați călugări. Sau legendele româneşti mai spun că solomonar poate deveni doar copilul născut cu căiţă care la o vârstă fragedă este răpit de un solomonar bătrân şi dus la Solomonanţă/Şcoala de Solomonărie.

Școala solomonărească (Solomonăria) e localizată sub pământ sau într-o groapă adâncă, învățământul durând șapte ani. Folcloristul Lazar Săineanu spune:

„Necuratul locuiește sub pământ, unde se află școala diabolică, numită Solomanță sau Solomonărie, după prototipul atotștiutorului Solomon, și unde se învață toate limbile ființelor vii, toate tainele naturei și toate formulele magice, farmece și vrăji (solomonii). Acolo nu se primesc decât zece ucenici și dascăl e diavolul însuși, care, după șapte ani de învățătură, își oprește câte un ucenic și acela devine apoi solomonar: călare pe un balaur el se suie în nori, de unde poartă ploi, furtuni și grindini”.
Solomonarii sunt capabili de a controla fenomenele atmosferice, aducând ploaia, dirijând furtunile și grindina. Astfel, vehiculul lor aerian, ca și aparatul lor tehnic, este balaurul. După credințele moților, cum relatează N.Densușianu, solomonarul apare ca „un domn cu o iapă albă„, căutând un anumit iezer (lac adânc) de unde invocă balaurul.

Un portret complex al solomonarului a fost zugrăvit de profesorul Traian Gherman. El spune că solomonarii nu-și mărturisesc profesiunea în fața oamenilor. Cu toate astea, orice sătean îl recunoaște:

„Solomonarii au înfățișare îngrozitoare, ochi roșii, bulbucați, fruntea lată și încrețită, piept lat, gât puternic, statură mijlocie ori mică (…) au două cozi, una de pene subsuoară, și alta e prelungirea șirei spinării. (…)Toată înfățișarea li-e de oameni sălbatici cu păr sburlit și aspru, ca părul de porc. Hainele lor sunt numai petece și murdare. (…) De multe ori umblă îmbrăcați cu șapte pieptare chiar și în mijlocul verii, într-o mână cu o carte, iar în cealaltă cu un toiag. Totdeauna sunt scurți la vorbă, arareori îi auzi vorbind, dacă capătă ceva milă nu mulțumesc, pita căpătată de pomană nu o mănâncă, ci o aruncă pe ape. Nu dorm nicicând în casă, (…) locuiesc în munți prin peșteri, prin păduri în colibe sau prin țarine. Ei (…) îs oameni blăstămați de Dumnezeu, cari se pun în legătura cu necuratul și își vând sufletul, ca să capete putere asupra văzduhului și a balaurilor”.
Absolvirea școlii este indispensabilă:

„După șapte ani de învățătură iasă din școală învăluiți în neguri și ținându-se cu mâinile de un fuior lung de nor, care îi scoate în lumea noastră din celălalt tărâm, îmbrăcați tot cu veșmintele cu care au intrat, iar din școală capătă o carte, un toiag sau un cârlig și un frâu de scoarță de mesteacăn”.
Solomonarii sunt numiți legători și dezlegători ai ploilor, sau „valhasi” („volhv” – „vrăjitor” sau „sacerdot” slav păgân). Unii folcloriști mai speculează că solomonarii ar fi trăit în locuri solitare, în păduri sau aproape de lacurile montane.

În principiu, nu se acceptă identificarea solomonarilor cu șamanii. Mircea Eliade citând cu prudență pe călătorul străin Bandinus care vorbea despre niște „incantatores” din Moldova de nord, pune la îndoială informația, întrucat ea nu e confirmată de un atât de bun cunoscător al obiceiurilor moldovenești ca Dimitrie Cantemir; de aici rezultă că nu se poate vorbi, în cazul solomonarilor, de un șamanism românesc.

O definiție lipsită de exagerări și întemeiată pe informații stricte din secolul XIX (deci mai apropiate de epoca în care această tagmă mai funcționa) găsim în cartea lui Fr. Muller, Siebenburgische Sagen : „Solomonarii sunt moștenitorii înțelepciunii lui Solomon, considerat ca mare vrăjitor, care poate închide și deschide cerul cu farmece, a îngheța apele și lacurile, a aduce roua și grindina în câmpii„.

Funcția lor magică se pare că se limita la ceea ce spunea etnologul Tudor Pamfile: „Solomonarii se duc la iezere și de acolo scot Balaurul„. Același folclorist definește și balaurul, ca instrument al operațiunilor solomonărești: „șarpele pe care nouă ani de zile nime nu l-a văzut, se face Balaur, adică șarpe uriaș, care poate și sbura. După ce poate sbura, se duce până găsește un hău fără fund, numit iezer, se bagă acolo și tot bea apa până-l scoate vreun solomonar„.

Din toate sursele folclorice autentice rezultă constant că solomonarii sunt oameni cu puteri supranaturale, care se prezintă de obicei icognito, ca și cerșetori zdrențăroși sau ca domni eleganți purtând într-o mână o carte, iar în cealalta un toiag sau mai ales un căpăstru (adesea din coajă de tei) cu care lovește balaurul în cap.

Capacitatea supranaturală a solomonarului e descrisă de folclor contradictoriu: deși e socotit de cele mai multe ori un discipol al Diavolului, uneori se consideră ca e un sfânt, subaltern al lui Dumnezeu. Această diferență portretistică a depins probabil de influența Bisericii creștine, în raport cu capacitatea de rezonanță a conștiinței populare dintr-un mediu sau altul. Totuși, pretutindeni se crede că solomonarii sunt ființe pozitive care fac bine oamenilor, fiind vindicativi. Numai cu oamenii răi nu se poartă bine, lor stricându-le semănăturile, bătându-le cu grindina. În stratul mai adânc al concepției mitologice rurale, Diavolul e agreat discret și chiar admirat pentru inteligența pe care o dovedește. Toată tehnica învățată în școala diabolică de solomonar se rezumă la căpăstrul amintit și la cartea din care citește, către balaur, formulele magice, care nu sunt însă descântece. Obligat astfel de solomonar, balaurul înghite apa iezerului, pe care apoi o varsă asupra locului indicat, când solomonarul traversează cerul călare pe acest balaur zburător.



Știm că folclorul conține pentru fiecare act malefic, pentru fiecare noxă, un antidot care, ca și în cazul buruienilor de leac, ține de magia albă. Față de acțiunea solomonăriei, antidotul îl posedă niște „contrasolomonari„, proveniți dintre meșterii zidari, cărămidari, pietrari, despre care se crede că au fost solomonari ce și-au încheiat durata slujbei. Ei înfig patru furculițe spre cele patru puncte cardinale, rostind o formulă magică; iar, dacă vor, pot chiar să ucidă balaurul pluvial, aruncând în inima vârtejului un cuțit.

Solomonarii trebuie să treacă niște teste ale curajului și ale rezistenței la durere fizică în situații extreme. Solomonarii ucenici ascultă prelegerile predate de diverși demoni (printre care arhidemonul Uniila), citesc manulalele numai la lumina unui opaiț în timp ce sunt așezați pe o piatră de moară rotindu-se cu mare viteză și suspendată cu un fir magic de tavanul peșterii în care e adapostită școala. Dacă privim cu atenție acest cadru misterios, conceput în atmosferă de basm, vom remarca totuși că școala subterană a inițierii e un ecou sărăcit al vechilor mistere de inițiere hermeneutică prin cărțile sapiențiale ale lui Hermes Trismegistul sau de inițiere agrară, ca în Misterele Eleusine.

Ultimul Solomonar al lui Vasile Voiculescu

Scriitorul Vasile Voiculescu ne propune o lume fabuloasă, de la începuturile umanităţii, în care superstiţiile, ritualurile magice, visul se împletesc în mod misterios cu realitatea cea mai comună. În literatura populară întâlnim pentru prima dată credinţa în puterea magică a unor obiecte. Acestea au capacitatea de a lega şi dezlega blesteme şi descântece, de a ajuta eroii din basme să învingă zmeii şi balaurii, de a prevesti destine. Cât de tragică pare scăparea fusului şi derularea firului de lână pentru destinul celui aşteptat cu drag şi nerăbdare, câte miracole pot împlini tăciunii şi cenuşa care apără de deochi… Ca să nu mai vorbim despre pieptenul care se transformă în pădure, despre cremenele care devine un munte de piatră sau despre oglinda care se preface în lac uriaş, apărând în acest fel viaţa lui Făt Frumos!

Solomonarii mai sunt numiți și „berevoi„. Astfel, „Ultimul Berevoi” este o povestire realistă cu elemente fantastice izvorâte din realitățile ancestrale ale satului românesc. Pretextul este felul în care locuitorii unui sat apelează, siliți de împrejurări, la un solomonar, ca să-i ajute împotriva unor urși care le omorau vitele. Un singur om pare să poată scăpa turmele de urgia prădătorilor, şi anume „moşul cu căciulă-mpletită„, căciulă ce pare a fi semnul oamenilor superiori, al vracilor, şi care devine simbolică prin puterea ce i-o conferă bătrânului:

„la obârşia ei sta căciula sacră peste care preoţii bătrâni, străvechii magi, îşi aşezau ca peste o căptuşeală, mitrele şi coroanele. Era vestita cuşmă a căciulaţilor, semnul oamenilor liberi şi de neam, din care se alegeau cârmuitorii popoarelor de rând.”
Vraciul, cu puterea vechii căciuli, va domina oameni şi animale, în el fiind ultima speranţă a sătenilor. În încercarea de a stăvili furia munţilor şi a fiarelor, va apela la o multitudine de datini străbune, se va întoarce în preistorie, căutând să înlăture orice urmă a civilizaţiei moderne, care nu are a face cu puritatea începuturilor.

Bătrânul vrăjitor îi supune pe ciobani unui întreg ritual, menit a reda bărbăţia, curajul, atât oamenilor cât şi vitelor. Vraja, însă, pare să nu mai aibă efect într-o lume în care magia a fost uitată, în care nici dobitoacele nu par să mai ştie ce înseamnă curajul, nu par să-şi aducă aminte de vremuri imemoriale când stăpâneau locurile. Bătrânul crede totuşi în puterea magică a obiectelor, în puterea de a readuce la viaţă timpuri demult uitate.

Ca un ultim gest disperat, uncheşul îşi va pune viaţa în mâinile taurului care pare să aibă nevoie de o provocare adevărată, nu de un simulacru. Îmbrăcat în blana de urs, vraciul îşi va înfrunta moartea, în numele magiei care trebuie să cuprindă din nou pe om şi animal deopotrivă. Este semnificativ faptul că taurul poartă în coarne căciula bătrânului, semn că puterea este acum a lui, că magia s-a săvârşit, şi că acum el e stăpânul absolut al vitelor şi al muntelui: „Şi, măreţ, buciuma din beregata-i de oţel în tuspatru zări că el, taurul Surului, a răpus fiara cea mai grozavă, pa omul-urs, cel din urmă apărător al vitelor, pe ultimul Berevoi„.

Moartea ultimului solomonar este, desigur, simbolică. Odată cu el dispar toate tehnicile ritualice, toate descântecele, toată vraja. Ceva din puterea sa va fi preluată de cei descântaţi, de cei care vor purta însemnele magiei: taurul şi ciobanii. Ei vor duce mai departe povestea ultimului vrăjitor, a celui care va trece, prin vrajă, de partea munţilor, a negurilor şi a fiarelor. Obiectele sale, cu încărcătură magică, cu întrebuinţări precise în ritualul descântecelor, vor pierde probabil orice semnificaţie în mâna neînvăţată a altor mânuitori, oameni noi, fără ştiinţă de veacuri străbune.

Voiculescu a dovedit prin scrierile sale o înclinație aparte către formele ancestrale de existenţă, către forma spiritualizată a fiarelor şi către puterea de dominaţie vie, sacră, a oamenilor, neajutată de arme ci mai ales de magie.

Am fost contemporani cu un solomonar?

Prin anul 2003 a circulat în ziare o poveste care se pretinde adevărată, despre un solomonar batran din Maramureș pe care sătenii îl numeau Ionu Morarului, Ion Nebunu sau Prostul din Sușeni. Era bătrân, bărbos, cărunt, îmbrăcat cu haine rele, de căpătat și legat peste sumanul de lână cu o sfoară din cânepă.

Își construise singur o căsuță în afara vetrei satului. Era din nuiele, lipită cu lut pe dinăuntru și pe dinafară, ceva mai mare decât un dulap. Își făcuse și pat. Focul îl făcea afară înaintea căsuței și-și gătea cartofi copți în jar, singura mâncare pe care știa să și-o facă. Era absolut de neînțeles cum de nu avea nevoie de caldură și dormea numai în frig.

După ce termina de mâncat, se așeza în genunchi, se ruga și mulțumea lui Dumnezeu și binecuvânta casa și oamenii din ea, încât cei care-l ascultau rămâneau muți de uimire. O vizită a lui Ion însemna milă și îndurare de la Dumnezeu pentru toată familia, așa că mulți erau bucuroși să le treacă pragul. Dar el avea casele lui preferate mai ales în Josani (partea de jos a satului). În Susani (partea de sus) căuta doar două-trei familii. Arăta ca un cerșetor, dar de cerșit nu cerșea niciodată. Intra în casă, se oprea lângă ușă și după ce saluta frumos cu „Lăudăm pe Domnul nostru Iisus Hristos„, aștepta să fie băgat în seamă și omenit.

Vacile lui Ion erau mereu un motiv de mirare. Când venea vremea de trimis la pășunat în munte, Ion le dezlega și le dădea drumul. Vacile se duceau singure exact unde trebuia. Singure se întorceau și toamna. „Ai plătit la păstor?„, îl întreba câte unul. „Al meu păstor îi în cer și nu cere niciodată plată„, zicea Ion. Iar Păstorul i le păzea cât se poate de bine. Urșii nu le făceau nici o zgârietură. Pe ale altora le nenoroceau de trebuiau tăiate sau le mâncau cu totul, încât le rămâneau numai copitele și coarnele. Ale lui se întorceau an de an tefere și frumoase.

Lucrul cel mai ciudat era că atâta vreme cât Ion cânta și-și făcea fânul, nu ploua nici o picătură și nu apăreau nori. Fânul lui n-a fost plouat niciodată. Satul stătea cu urechile ciulite și când se auzea Ion cântând, se grăbeau cu toții să iasă la fân, să țină ritmul cu el. După ce termina Ion cu fânul, începea să plouă cu săptămânile, de putrezeau brazdele de iarbă. „Dumnezeu ține cu Ionu Morarului„, recunoșteau cu voce tare oamenii.

Demult, într-o vară, în timp ce-și făcea fânul și cânta cu foc, mai la vale de el, doi bărbați tată și fiu, ieșiseră și ei la cosit. Din zori, de cum au început să cosească, au auzit însă o femeie bătând rufele cu maiul în pârâul din pădure. Cât a fost ziua de mare, femeia n-a încetat să bată rufele, iar cei doi bărbați au cosit cu frica-n sân. Își făcuseră planul că vor înnopta acolo, în colibă, și a doua zi se vor pune pe cosit de cum se va crăpa de ziuă. Femeia însă nu-și mai termina de spălat rufele, și cobora seara, așa că cei doi și-au luat coasele la spinare și-au coborât în sat, iepurește. A doua zi, întâlnindu-l pe Ion, l-au întrebat dacă a auzit și el pe cineva spălând rufele în pădure. „Io n-am auzit pe nimeni, vi s-o norocit„, le-a răspuns Ion. Totuși, cei doi erau siguri că în preajma lor fusese Fata Pădurii, care nu se lega de Ion, fiindcă nefiind întreg la cap, nu avea putere către femeie. Era și el ceva asemenea ei, prezent, dar nebunesc totodată.

Cât a trăit, despre Ionu Morarului nu s-a știut că este Solomonar. Era Solomonar, dar Solomonar ascuns. Adevărul a ieșit la iveală numai după ce a murit, când vremea s-a schimbat brusc, mai ales în ziua înmormântării. În ziua aceea, a fost cea mai mare furtună din câte s-au pomenit vreodată pe acolo. A fost o rupere de nori teribilă, a dat și cu grindină, mai mai să ia oamenii cu căruțe cu tot.

La sfârșitul ceremoniei, bărbații le-au trecut pe femei în spate, ca prin râu, de partea cealaltă a uliței. Cei veniți să-l conducă pe ultimul drum n-au dezertat. L-au însoțit până la capăt, știind fiecare în sinea lui de ce o face și din ce motiv rabdă urgia cerului. Poate sperau să fie doar asta pedeapsa lor pentru greșelile comise față de Ion.

Căruța cu sicriul, preotul, ceterașii și oamenii s-au pornit spre cimitir. În căruță, lângă sicriu, o bătrână îl bocea de formă, încercând să se țină de muzica instrumentală. Puhoiul de pe uliță însoțea cortegiul, lovind oamenii în picioare cu bolovanii desprinși de pe jos. De sus, ploaia și grindina îi șfichiuiau întruna.

Cum au coborât sicriul în groapă și-au început să-l acopere cu pământ, ploaia și grindina s-au oprit și a lucit vesel soarele.

Tot potopul acela s-a abătut numai asupra Susaniului. În Josani n-a fost nici o picatură de ploaie. Nimeni nu mai pomenise o furtună care să disloce bolovani și să-i lovească în picioarele oamenilor. Pentru că a dat și cu piatră, toată lumea a concluzionat că Ion a fost Solomonar și de asta s-a întamplât ce s-a întâmplat.

Cine știe cum se supară natura după un Solomonar care moare, mai ales că el a avut legatură cu vremea și fenomenele meteorologice. Bătrâna care a povestit toate acestea a adăugat, gânditoare: „A fost ultimul Solomanar de pe la noi, iartă-l Doamne, și pe mine ca l-am pomenit„.

Dragobetele, sarbatoarea iubirii mostenita de la daci

La 24 februarie, in ziua cand Biserica Ortodoxa sarbatoreste Aflarea capului Sf. Ioan Botezatorul, spiritualitatea populara consemneaza ziua lui Dragobete, zeu al tineretii in Panteonul autohton, patron al dragostei si al bunei dispozitii. (Dragobetele este una dintre multele tradiții străvechi peste care s-a suprapus o sărbătoare creștină – n.n.)

Dragobete era ziua cand fetele si baietii se imbracau in haine de sarbatoare si, daca timpul era frumos, porneau in grupuri prin lunci si paduri, cantand si cautand primele flori de primavara. Fetele strangeau in aceasta zi ghiocei, viorele si tamaioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le pastra pana la Sanziene, cand le aruncau in apele curgatoare. Daca, intamplator, se nimerea sa gaseasca si fragi infloriti, florile acestora erau adunate in buchete ce se puneau, mai apoi, in lautoarea fetelor, in timp ce se rosteau cuvintele: “Floride fraga/Din luna lui Faur/La toata lumea sa fiu draga / Uraciunile sa le desparti”.

In dimineata zilei de Dragobete fetele si femeile tinere strangeau zapada proaspata, o topeau si se spalau cu apa astfel obtinuta pe cap, crezand ca vor avea parul si tenul placute admiratorilor.

De obicei, tinerii, fete si baieti, se adunau mai multi la o casa, pentru a-si “face de Dragobete”, fiind convinsi ca, in felul acesta, vor fi indragostiti intregul an, pana la viitorul Dragobete. Aceasta intalnire se transforma, adesea, intr-o adevarata petrecere, cu mancare si bautura. De multe ori baietii mergeau in satele vecine, chiuind si cantand peste dealuri, pentru a participa acolo la sarbatoarea Dragobetelui.



Dragobetele trebuia tinut cu orice pret: daca nu se facea cumva Dragobetele, se credea ca tinerii nu se vor indragosti in anul care urma. In plus, un semn rau era daca o fata sau un baiat nu intalneau la Dragobete macar un reprezentant al sexului opus, opinia generala fiind ca, tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiti, iar daca o fata iesea impreuna cu un baiat si nu se sarutau se credea despre ei ca nu se vor mai iubi in acel an.

Dragobete – sarbatorit in ziua imperecherii pasarilor

El este sarbatorit in ziua imperecherii pasarilor care se strang in stoluri, ciripesc si incep sa-si construiasca cuiburile. Pasarile neimperecheate in aceasta zi ramaneau stinghere si fara pui pana la Dragobetele din anul viitor. Asemanator pasarilor, fetele si baietii trebuiau sa se intalneasca pentru a fi indragostiti pe parcursul intregului an. Pretutindeni se auzea zicala: “Dragobetele saruta fetele!”

Dragobete identificat cu Navalnicul

Dragostea curata a tinerilor, asociata de romani cu ciripitul si imperecherea pasarilor de padure, este pusa sub protectia unei indragite reprezentari mitice, Dragobetele. El este identificat si cu o alta reprezentare mitica a Panteonului romanesc, Navalnicul, fecior frumos care ia mintile fetelor si nevestelor tinere, motiv pentru care se spune ca a fost metamorfozat de Maica Domnului in planta de dragoste care ii poarta numele (o specie de feriga).

Etimologia cuvantului Dragobete

Una din ipoteze (cea falsă – n.n.) este ca Dragobete ar putea proveni din slava veche: dragu biti – a fi drag.

Culegatorii de folclor de la sfarsitul veacului al XIX-lea si din prima parte a secolului al XX-lea au mai inregistrat si alte denumiri pentru aceasta sarbatoare, precum “Ioan Dragobete”, “Dragostitele”, “Santion de primavara”, “Cap de primavara” sau “Cap de vara intai”, dar si “Dragomiru-Florea” sau “Granguru”. In unele traditii este numit  fiu al Babei Dochia si cumnat cu eroul vegetational Lazarica.

Mihai Vinereanu, în ,,Dicţionarul Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” arată că Dragobete provine de la ,,drag”. p.329

Radicalul din cuvântul ,,drag” există şi în alte limbi indo-europene, spre exemplu, în letonă ,,dargts”, în vechea prusacă ,,Darge”, ,,Dargel”, în irlandeză ,,dir”, în engleză ,,dear” etc. Cercetătorii străini consideră că aceste cuvinte provin dintr-o rădăcina proto-indo-europeană: dhegu ,,a încălzi”.

,,Probabil nu este de origine slavă, întrucât în tradiţia românească există sărbătorile Drăgaica şi Dragobetele cu forme ce vin din acelaşi radical, sărbători străvechi pre-creştine, de origine dacică. După tradiţiile româneşti, Dragobetele este fiul Babei Dochia”. pp. 328-329

Bizare sarbatori dacice preluate de români. Belitul Turcii sau Pastele Blajinilor sunt un exemplu.

Belitul Turcii, Anul Nou Dacic, zilele dedicate animalelor şi marcate de credinţe neobişnuite, beţiile rituale şi petrecerile iniţiate de femei, cu origini arhaice, se numără printre cele mai ciudate sărbători populare ale românilor.

. Poporul român a păstrat numeroase sărbători arhaice, unele cu totul neobişnuite în ce priveşte obiceiurile prin care erau prăznuite. Iată zece dintre cele mai ciudate astfel de sărbători.

1 Anul nou dacic

Anul Nou Dacic este sărbătorit în 30 noiembrie, în Ziua Sfântului Andrei, însă vremea sărbătorii se întinde pe trei săptămâni. Timpul ritual de desfăşurare a scenariului (14 noiembrie – 7 decembrie) cuprinde sărbători, obiceiuri, acte rituale şi practici magice dedicate lupului, totem al dacilor. Anul Nou Dacic cuprinde, printre altele, ideea morţii simbolice a divinităţii adorate (Bocetul Andreiului), ospeţe nocturne(Noaptea Strigoilor, sau Păzitul Usturoiului), excese de mâncare, băutură şi distracţie care amintesc de orgiile antice, prepararea şi consumarea alimentelor (Turta de Andrei) şi băuturilor (Covaşa) rituale, credinţa că se deschid mormintele şi se întorc spiritele morţilor, că vorbesc animalele, că se prind farmecele şi vrăjitoriile, mai ales cele de aflare a ursitei etc.”, informează etnologul Ion Ghinoiu, în Dicţionarul de mitologie română (Editura Univers enciclopedic gold).

2 Belitul Turcii

 În 26 decembrie în unele comunităţi ale românilor din Ardeal se păstra obiceiul Belitului Turcii. Sărbătoarea este explicată ca fiind moartea violentă a Turcii, zeiţă taurină în cetele colindătorilor de Crăciun, sinonimă cu Moartea sau Înecatul Turcii. „Colindatul feciorilor se încheia a doua zi de Crăciun (26 decembrie), în centrul satului, după executarea dansului fără egal al Turcii şi omorâre aei cu bâta saucu puşca. După acest moment culminant al activităţii cetei de colindători, care marca sfârşitul Anului vechi şi naşterea Anului Nou, urmează stricarea măştii Turcii arderea sălaşului (paiele pe care au dormitfeciorii la gazda comună) şi un marespăţ funerar”, explica etnologul Ion Ghinoiu, în Dicţionarul de mitologie română.

3 Beţia rituală

 Beţia rituală este celebrată în 9 martie prin obiceiul de a bea 40 sau 44 de pahare de vin. Este un străvechi început de An Nou Agrar, celebrat la echinocţiul de primăvară, potrivit etnologilor. „Starea euforică necesară depăşirii momentului critic generat de moartea şi renaşterea divinităţii la Anul Nou se putea obţine prin diferite mijloace: substanţe narcotice, dans şi beţia rituală. Se credea că vinul băut la Măcinici se transformă de-a lungul anului în sânge şi putere de muncă. Dacă cineva din satele în care se practica obiceiul nu putea bea 40 sau 44 de pahare pline cu vin, trebuia să-l guste sau să fie stropit cu el”, scrie profesorul Ion Ghinoiu. Numărul paharelor de vin băute ar corespunde cu numărul Sfinţilor Mucenici din Sevastia care poartă, în calendarul popular, diferite denumiri: moşi, sfinţi, sfintişori, măcinici.

 4 Paştele Blajinilor

 Blajinii sunt reprezentări mitice ale oamenilro primordiali, ale strămoşilor şi sunt celebraşi primăvara. Sărbătoarea dedicată lor se numeşte Paştele Blajinilor, iar românii o celebrau, de obicei, în ziua de luni după Duminica Tomii, a doua duminică după Paşte. Tradiţia populară i-a imaginat ca fiind oameni care trăiesc la hotarul dintre lumea de aici şi lumea de dincolo, pe malurile Apei Sâmbetei, la vărsarea acesteia în Sorbul Pământului sau chiar sub pământ, informa Ion Ghinoiu. Ca înfăţişare, sunt oameni de statură mică, umblă goi şi au corpul acoperit cu păr. „Bărbaţii se întâlnesc cu femeile o dată pe an, la Paştele Blajinilor, pentru a face copii. Băieţii sunt crescuţi de mame până merg în picioare şi pot să se hrănească singuri, după care trăiesc în izolare şi asceză împreună cu bărbaţii. Sunt credincioşi, buni la suflet, blânzi şi înţelepţi, incapabili de a face rău, duc o viaţă austeră, cu posturi severe. Sunt însă oameni simpli, prostuţi. nu ştiu să calculeze sărbătorile, în special Paştele, pe care îl sărbătoresc cu o întârziere de opt sau mai multe zile, când văd că sosesc pe Apa Sâmbetei cojile de ou roşu aruncate special de gospodine pe apă în vinerea sau sâmbăta din Săptămâna Patimilor. Când văd cojile de ou în ţara lor îndepărtată, ei serbează acolo şi noi aici Paştele Blajinilor sau Paştele Morţilor”, informează Dicţionarul de mitologie româneacă. În această zi credincioşii depun ofrande pe morminte, bocesc morţii, împart pomeni, se întind mese festive în cimitir, lângă Biserică sau în câmp.

5 Cosmadin

Cosmadin este o reprezentare mitică celebrată, potrivit tradiţiei, la 1 iulie, în Moldova, Bucovina, Transilvania şi Banat. Numele ei provine din contopirea sfinţilor tămăduitori de boli fără bani, Cosma şi Damian, numiţi şi sfinţi doctori fără de argint. „Sărbătoarea era considerată un timp ritual favorabil pentru practicile de medicină populară şi pentru descântecele de lingoare (febra tifoidă) şi răul copiilor (epilepsia)”, informa Ion Ghinoiu.



 6 Filipii

Tradiţii arhaice dedicate lupilor se păstrează în zilele de toamnă târzie. Tradiţia popular celebrează Filipii, personificări ale lupilor care apar în ceat condusă de Filipul cel Mare sau Filipul cel Şchiop, celebraţi la Ovidenie, în 21 noiembrie sau la Sântandrei, în 30 noiembrie. „În Oltenia şi Muntenia de vest zilele dedicate Filipilor de Toamnă se moşteneau în linie maternă: tânăra nevastă primea ca zestre unul sau mai mulţi filipi, zile în luna noiembrie care urmau a fi celebrate prin diferite interdicţii de muncă. În nopţile de Filipi se spunea că lupoaicele căutau cu înverşunare tăciuni aprinşi. Cele care nu reuşeau să mănânce foc, simbol universal al masculinităţii şi virilităţii, rămâneau sterpe un an dezile. Pentru ca acestea să nu afle cărbuni aprinşi să-i mănânce, şi să se înmulţească astfel peste măsură, femeile nu scoteau cenuşa din vatră şi, în niciun chip, nu împrumutau foc vecinilor în zilele de Filipi”, arată Dicţionarul de mitologie românească.

7 Iordănitul fetelor

 În ziua Sfântului Ion, de 7 ianuarie, femeile au dedicată sărbătoarea iordănitului. Potrivit tradiţiei populare, Iordănitul femeilor este celebrat printr-o petrecere care păstrează amintirea manifestărilor dionisiace. „Nevestele se adunau în cete de 7-30 de persoane la o gazdă, unde aduceau alimente (ouă, făină, carne) şi băutură. După ce mâncau şi se ospătau din belşug, spunând că se iordănesc, cântau, jucau şi chiuiau, ieşeau pe drum unde făceau tot felul de năzdrăvănii: înfăşcau bărbaţii Ieşiţi întâmplător în calea lor, îi ridicau şi îi duceau cu forţa la râu sau la lac sub ameninţarea că-i aruncă în apă, încercau să-i dezbrace şi obligăndu-i să se răscumpăre, de obicei cu o vadră de vin, se urcau pe grapa de nuiele şi o trăgeau ca sania,mergeau prin case şi stropeau cu apă pe cei întâlniţi”, informa profesorul Ion Ghinoiu, în Dicţionarul de mitologie românească. De iordănit, normele de bună-cuviinţă ale satului tradiţional erau abolite, iar excesele de băutură şi petrecerile peste măsură erau tolerate.

8 Caii lui Sântoader

Caii lui Sântoader, sfântul celebrat în prima sâmbătă din Postul Mare, reprezintă o herghelie divină formată din opt reprezentări mitice cu chip de om şi comportament cabalin care purifică spaţiul în prima săptămână din postul Paştelui. „Fiecare zi din săptămâna Cailor lui Sântoader poartă numele unui cal Sântoaderul cel Mare sau Sântoaderul cel şchiop este invocat de fetele necăsătorite să le dea păr frumos, când scot din pământ Homanul, o plantă folosită la scalda rituală”, informa autorul dicţionarului de mitologie.

 9 Macaveiul urşilor

 De 1 august în Ţara Haţegului şi în zona Luncanilor (Munţii Orăştiei) o sărbătoare era dedicată împerecherii urşilor. Macaveiul Urşilor se mai numea Nunta Urşilor sau Împuiatul Urşilor. „Cu ceastă ocazie, crescătorii de animale îi dăruiau ursului o pulpă de viţel: o lăsau în locurile lui de trecere şi spuneau: „Na Ursule”. După 7 - 8 luni de gestaţie, ursoaica fată, în condiţii grele, la începutul lunii februarie, perioadă marcată în Calendarul popular de Martinii de Iarnă”, informa etnologul.

 10 Ziua Peştelui

Ziua Peştelui este celebrată la 17 martie, potrivit tradiţiei. De Ziua Peştelui când se zbate ştiuca sau peştele în apă înainte de depunerea icrelor pentru înmulţire, pescarii nu ieşeau la pescuit, ajunau sau prindeau un peşte mic, îl descântau şi îl mâncau crud.

adevarul.ro

Ritualuri bizare ale dacilor. De ce imbracau piei de lup.

Mărturii ale autorilor antici au oferit detalii despre modul în care strămoşii noştri îşi venerau zeii. Cel mai cunoscut ritual atribuit geţilor implica sacrificarea unor tineri, care erau trimişi ca mesageri divinităţii.

Sacrificiile umane, uciderea prizonierilor de război, îmbrăcarea pieilor de animale înainte de a porni la luptă se numărau printre ritualurile neobişnuite practicate de strămoşii noştri, din Antichitate.

 1 Sacrificii umane dedicate lui Zamolxis

 Cel mai cunoscut ritual atribuit dacilor era sacrificarea unui tânăr, care era astfel trimis ca sol zeităţii supreme. Istoricul antic Herodot relata că geţii credeau că atunci când pier vor merge la zeul lor Zamolxis. „Tot în al cincilea an aruncă sorţii şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit cu solie la Zamolxis, încredintându-i de fiecare dată toate nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor, dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă”, informa autorul antic, în urmă cu două milenii şi jumătate, vorbind despre ritualurile geţilor.

2 Luptele cu norii învolburaţi pentru zeul suprem

 Herodot relata un alt obicei bizar al strămoşilor noştri, practicat în timpul furtunilor, pentru a-şi îmbuna zeul suprem, numit înele izvoare Gebeleizis sau Nebelizis. „Când tună şi fulgeră, geţii trag cu săgeţile înspre cer şi ameninţă zeul, deoarece cred că acolo sus nu este alt zeu decât al lor”, scria Herodot, în Istorii. Potrivit filosofului Mircea Eliade, ritualurile aveau rolul de a ameninţa puterile demonice manifestate în nori. „Altfel zis, este vorba de un act cultural pozitiv. Se imită îndirect şi se ajută zeul fulgerelor, trăgând săgeţi împotriva demonilor tenebrelor”, afirma Mircea Eliade.

3 Prizonieri ucişi pentru zeul Războiului

Unele mărturii ale autorilor antici vorbesc despre ritualul sângeros pe care geţii îl închinau zeului războiului. Uciderea prizonierilor era dedicată zeului Marte.„Şi într-atât au fost de lăudaţi goţii, încât se spune că la ei s-a născut Marte, pe care înşelăciunea poeţilor l-a făcut zeu al războiului. De aceea spune şi Vergilius: <>. Pe acest Marte, goţii totdeauna l-au înduplecat printr-un cult sălbatec, căci victimele lui au fost prizonierii ucişi, socotind că şeful războaielor trebuie împăcat prin vărsare de sânge omenesc”, scria istoricul Iordanes, în Getica.



4 Vin vărsat în cinstea zeului

Ospeţelor pentru a aduce noroc Dionis, zeul petrecerilor şi al viei la grecii antici, era venerat şi în ţinuturile locuite de geţi, cel puţin până în vremea regelui Burebista, care ar fi interzis cultivarea viei. Un obicei aducător de noroc era menţionat cu privire vin. „Tracii beau vin neamestecat deloc şi îl împrăştie pe hainele lor, socotind că este o deprindere frumoasă şi aducătoare de fericire“, afirma istoricul şi geograful antic Platon.

5 De ce îmbrăcau piei de lupi

 Lupii erau considerate animale sacre ale strămoşilor noştri, potrivit unor istorici, care ofereau înţelesul de lupi numelor de daci. Unul dintre ritualurile amintite era cel de „transformare” al războinicilor în fiare sălbatice. Fiecare tânăr îmbrăca piei de lupi şi practica un ceremonial prin care venera animalul sacru. „Acesta trebuia să-şi transmute umanitatea printr-un acces de furie agresivă şi terifiantă, care îl asimila carnasierelor turbate. Pentru a deveni războinic redutabil se asmila magic comportamentul fiarei, în special al lupului şi se îmbrăca ritual pielea lupului fie pentru a împărtăşi felul de a fi al unui carnasier, fie pentru a semnifica preschimbarea în lup”, relata savantul Mircea Eliade.

adeevarul.ro

Înţelepciune şi tradiţie: Mărturii despre daci

Documentarul explorează „tărâmul magic” al înţelepciunii populare româneşti şi încearcă să readucă în atenţia generaţiilor de azi, traditţile noastre populare.

Dacii au fost mentionati de numerosi autori antici.

Fie ca este vorba despre mestesugurile practicate de ei, despre cunostintele lor medicale sau despre comportamentul in lupta, civilizatia dacica s-a bucurat de multa consideratie in antichitate.

Povestea lor trebuie sa fie transmisa mai departe pentru ca a pastra traditiile inseamna a lega trecutul de prezent si de viitor.

sursa: TVR Cultural



Fantastica istorie a Dragonului, simbolul dacilor

Cu ocazia intrarii triumfale în Roma a lui Constantin cel Mare “s-au strans in jurul draconilor, legati cu varfurile aurite si ferecate in pietre stralucitoare ale sulitelor, umflati de un vant mare si astfel suierand ca si starniti de manie, lasand sa fluture in vant cozile ample”.
(Ammianus Marcelinus, Rerum gestarum)

Cu mult timp in urma, pamanturile noastre erau considerate de antici tinutul lupilor. Iar Sf. Andrei a vazut asta cel mai bine in practicile si credintele vechi ale oamenilor din aceste parti. Traditiile populare vorbesc cu mare respect despre lupul alb. Legenda coboara pana la un preot sfant al lui Zalmoxis de care ajunsesera sa asculte fiarele codrilor, in special lupii. Zalmoxis l-a transformat in lup, dar nu in orice lup, ci intr-unul alb, cea mai inspaimantatoare fiara a Carpatilor. Astfel, ori de cate ori se aflau la nevoie, luptatorii daci auzeau urletul stravechiului Mare Lup Alb si toti lupii se adunau sa protejeze tinutut impotriva invadatorilor.



Dragonul dacic sau dragonul cu cap de lup a fost stindardul luptatorilor geto-daci. Acest steag de lupta poate fi vazut in mainile soldatilor lui Decebal in mai multe scene descrise pe Columna lui Traian de la Roma. Acesta are forma unui dragon sau sarpe care se termina intr-un cap de lup cu falcile deschise si care are mai multe limbi de metal. Capul stindardului a fost montat pe un stalp si coada era facuta din material textil. In utilizare, Draco era purtat in batalie in vant sau deasupra capului unui calaret, care lasa impresia ca este viu, iar vantul care trecea prin el scotea sunete ciudate.

Draco (in latina) si Drakon (in greaca) inseamna “sarpe“, “dragon“. Radacinile acestor cuvinte inseamna “a privi” sau “a pazi cu un ochi ager”.

Originile lupului dacic

Daos inseamna lup in traditia traco-frigiana. Dacii aveau ca totem lupul si ei insisi se considerau lupi din vechime. Legenda Marelui Lup Alb, animalul preferat al zeului Zalmoxis si protectorul Daciei a fost asimilat impreuna cu vechile obiceiuri de crestinism si in special de Sf. Andrei, pastorul lupilor. In satele de munte au mai ramas vechi datini care sunt inca respectate de sabatul lupilor.

Originea ca atare este necunoscuta si inca este o chestiune de disputa printre savanti. Deasemenea este si foarte greu de determinat. Origini dacice, tracice, scitice sau sarmatice au fost propuse in istoriografie. Dupa secolul al doilea d.Hr, adica dupa incheierea razboaielor dacice, simbolul dacic a fost asimilat in lumea greco-romana cu dacii. Dupa Jon N.C. Coulston, romanii au asociat acest stindard cu barbarii de la Dunare impotriva carora au luptat in campanii. Istoricul roman Arrian a scris ca romanii il au pe Draco de la sciti, cel mai probabil, un termen folosit pentru a-i aminti pe sarmati.



Scopul initial a fost, probabil, de a oferi indicatii despre directia vantului pentru tirul cu arcul.

Semnificatie si simbolism

La daci, Draco a fost, fara indoiala, vazut de armata ca un simbol special legat de protectie, în timp ce a jucat, de asemenea, un rol important in viata religioasa a poporului.

Draco prezinta un sincretism religios intre lup, dragon si sarpe. Rolul lui era sa incurajeze trupele getilor si sa-i inspaimante pe inamicii lor, considera Valeriu Sarbu, arheolog in lucrarea sa Imaginar si imaginat în Dacia preromana

Un astfel de cap de lup a fost descris ca animal simbolic al oamenilor din Carpati inca din faza B a perioadei Hallstatt (secolul al X-lea pana la al VIII-lea i.Hr.). Animalul este prezentat intr-o pozitie agresiva similara cu cea a unor monstri hititi.  Asocierea religioasa a dragonului cu lupul sau cu leul este prima gasita in jurul anului 1120 i.Hr., pe o stela a lui  Nabucodonosor I, unde se gaseste o reprezentare exacta a simbolului dragonului dacic. Acest lucru indica faptul ca Draco dacic provine din arta Asiei Mici unde simbolistica religios-militara a dragonului s-a extins atat spre est la indo-iranieni si spre vest la traci, cimmerieni, geto-daci, sustine Vasile Parvan in 1928 prin lucrarea Dacia: o schita a civilizatiei timpurie a tarilor carpato-dunarene

Pana in momentul fazei D a perioadei Hallstatt (secolul al VIII-lea pana in al VI-lea  i.Hr.), modelul decorativ al capului de dragon sau sarpe a devenit destul de comun in Dacia. In perioada La Tene  (secolul al III-lea i.Hr pana in secolul I d.Hr.), a servit ca un stindard pentru daci. Imaginea Draco apare pe ceramica din secolul al IV-lea i.Hr. descoperita in comuna Budureasca, judetul Prahova, Romania.



Corpul stindardului, reprezentand un dragon-balaur sau un sarpe mare, a fost vazut de catre daci, ca o manifestare a demonului cerului sau a “dragonului ceresc”. Acesta se refera la zeul lor suprem Zalmoxis, care a fost un zeu al cerului. Simbolul dragonului este, de asemenea, reprezentat in bratarile dacice de argint din perioada clasica. Raspandirea motivului sarpelui in forma de bratari si alte obiecte de ornament similare arata nu numai raspandirea sa ca motiv decorativ, ci, de asemenea, semnificatia sa in civilizatia dacica.

Lupul dacic in razboi

Dacii au marsaluit in lupta însotiti de urletul trompetelor cu cap de porc mistret si în compania sinistrelor capete de dragon multicolore. Asa cum se intentiona, ele faceau un spectacol audiovizual terifiant (Everitt, Anthony (2010). Hadrian and the Triumph of Rome ).

Draco apare pentru prima data pe Columna lui Traian de la Roma, un monument care descrie razboaiele dacice din anii 101-102 si 105-106. Istoricul german Conrad Cichorius constata ca, desi dacii transportau Draco, a fost numit Draco scitic în lucrarea lui Arrian intitualata Tactica, scrisa in jurul anului 136 d.Hr.

Pe Columna lui Traian (113 d.Hr), soldatii daci sunt reprezentati cu un Draco în 20 de scene. In una dintre ele, cavaleria dacilor traverseaza Dunarea inot pe cai, iar stindardul ii insoteste. In alta scena, Draco este ridicat in centrul unei cetati dacice si inconjurat de craniile mai multor prizonieri romani. El reprezinta imaginea simbolica a victoriei, desi este absent din cel de-al doilea razboi daco-roman.



Monede romane din Dacia

Draco apare pe monedele imparatului roman Antoninus Pius (secolul I d. Hr.), indicand faptul ca acesta era inca emblema caracteristica in secolul al doilea. In 250 d. Hr. pe o moneda din provincia Decius apare un cap de lup. Acelasi tip, de asemenea, apare pe monedele lui Claudius Gothicus si Aurelian.

Emblema dacilor apare reprezentata pe Arcul lui Galerius la Salonic, Grecia de catre un grup de calareti daci. Un alt monument funerar sculptat din Chester, Anglia ne arata un astfel de cavaler. Specialistii cred ca este vorba de cavaleria sarmata, insa alte diplome atesta cohorta I Aelia Dacorum, altfel spus, reprezentarea putea fi a unui cavaler dac.

Dragonul dacilor a fost adoptat de catre armata romana dupa anul 106 d.Hr. Prima reprezentare sculpturala a unui Draco la  un soldat roman dateaza din timpul imparatului Marcus Aurelius. Oamenii de stiinta cred ca Draco a fost adoptat de catre armata romana dupa cucerirea dacilor. Alti cercetatori, cum ar fi Osborne (1985) si Ashmore (1961) considera ca sarpele (draco), a fost adoptat de romani direct de la daci.  A devenit astfel stindardul unei cohorte, in acelasi mod in care acvila a fost simbolul legiunii romane pe front. Mai tarziu, Draco a devenit un steag imperial.

Draco era  specific nu numai Daciei ocupate de romani ci si altor regiuni ale sarmatilor si partilor. Ca urmare, au fost propuse unele origini alternative pentru adoptarea acestui simbol. Franz Altheim considera ca aparitia unor astfel de insemne militare in armata romana a coincis cu recrutarea de trupe nomade din centrul si sudul Asiei, si din aceasta regiune imaginea a trecut in China, Iran si, ulterior, spre vest. Dacii si germanicii l-ar fi mostenit apoi de la sarmati.

Comparativ cu stindardele dacilor si romanilor, steagurile sarmate erau mai orientale in aparenta, cu urechi proeminente, dinti de caine, si chiar aripioare. Acestea nu aveau, de obicei, solzi sau creasta distinctiva a dragonului aurit ca stindard roman tarziu asa cum a fost gasit la Niederbieber, Germania . Capul sau ar fi fost reprezentat de catre legendarul animal iranian senmurv – jumatate lup, jumatate pasare.

Capetele de lup reprezentate pe Columna lui Traian sunt, de asemenea, canine in esenta. Dar ele sunt de un tip complet diferit, cu boturile scurte, ochii proeminenti, urechi drepte, falcile cascate, circulare si fara branhii sau aripioare.

Indiferent de originea sa, Mihailescu-Birliba (2009) sugereaza ca, la sfarsitul secolului I d.Hr., romanii au asociat Draco cu dacii.

Un stindard Draco este purtat de unul din Cavalerii Danubieni, zeitate dacica. Datorita marii importante acestui simbol in viata religioasa si militara a dacilor, unii scriitori cred ca Draco trebuie sa fi fost adoptat si reprodus si mai tarziu.

Mostenirea

Draco a fost in general introdus in secolul al IV-lea ca un stindard roman. Cand Constantin a pus simbolul crestin pe insemnele militare in locul dragonului, numele a supravietuit schimbarii, si numele purtatorului stindardului  a ramas draconarius. Uneori, simbolul stravechi este gasit alaturi de cel crestin, dragonul fiind plasat sub cruce. Cavaleristii din dinastia carolingiana au adoptat de la Imperiul Roman stindardul si l-au purtat de-a lungul secolelor VIII-X. Draco a mai trait probabil in Britania anglo-saxona si datorita legendei legate de regele Arthur si Cavalerii Mesei Rotunde. Sa ne aducem aminte ca in poveste, doi dragoni, unul rosu si altul alb, se lupta asemenea unor Draco. Chiar si astazi, dragonul rosu apare pe steagul national al Tarii Galilor.

Arta si literatura

Michel-François Dandre-Bardon a inclus Draco in opera sa, iar artistul roman Adam Nicolae a creat sculptura Steagul Dacic care poate fi vazuta in Orastie, România .

Potrivit etnografului saxon Teutsch, in Transilvania, romanii ar fi mostenit ceva din “cultul sarpelui” al vechilor daci, care sunt cunoscuti a fi avut un dragon (sau sarpe), ca stindard al victoriei. El mentioneaza ca unele manere de usi sunt in forma de capete de sarpe. Mai mult, in satele romanesti din Brasov pe boltile anumitor porti se gasesc serpi sculptati.

Mitologia dacilor

Conform istoricului Vasile Parvan, steagul de razboi dacic, reprezinta un lup cu trup de sarpe. Acesta descria Balaurul . Balaurul nu este identic cu alte creaturi din mitologia romaneasca ca Zmeul. Cea mai mare diferenta este ca Zmeul, chiar daca are unele caracteristici de soparla, este o figura umana. Insa Balaurul este adevarata forma de dragon. Este de remarcat faptul ca, de obicei, in toate miturile romanesti, legende si basme, Balaurul avea intotdeauna trei, cinci, sapte, noua sau douasprezece capete.

Balaurul, uneori, este o figura malefica, dar de cele mai multe ori este o figura neutra. El pazeste diferite locuri, obiecte sau cunostinte tainice. De asemenea, in diverse mituri si alte reprezentari din folclor, vor exista o serie de dragoni, care trebuie sa fie invinsi cu scopul de a obtine obiecte pretioase sau pentru a intra in diferite locuri pazite. Acestia sunt in numar de trei,  de fier, argint si de aur, fiecare mai puternic decat cel precedent, numarul de capete crescand odata cu dificultatea incercarii. Unele motive dezvoltate in traditia populara definesc sarpele ca protector al gospodariei si corespund, intr-o oarecare masura, interpretarii simbolului dacic al protectiei “Draco”.

Formular de contact

Nume

E-mail *

Mesaj *

Sponsor

Q&A

Born on 24.01.2017

Social Share